Dislexia - Disgrafia

             Definiție      
       I. Tobolcea afirmă că ”disgrafia este incapacitatea  copilului (cu limbaj, auz, dezvoltare mintală normală) de a învăţa corect şi de a utiliza corect scrisul în condiţiile de şcolarizare normală”.      

  
      Dislexia este definită ca dificultate de a citi manifestată prin modificarea cuvintelor, prin greșeli de lectură, etc.

         Factori etiologici :
A) Factori ce aparţin subiectului:
-          deficienţe de ordin senzorial;
-          gradul dezvoltării intelectuale;
-          slaba dezvoltare psihologică;
-          starea generală a sănătăţii;
-          reacţii nevrotice;
-          condiţii motivaţionale;
-          instabilitate emoţională;
-          deficienţe pe linia activităţii şcolare;
-          nedezvoltarea şi tulburările vorbirii;
-          leziuni ale creierului;
B) Factori ce aparţin mediului:
-          slaba integrare în colectiv;
-          nivelul socio-cultural scăzut al familiei;
-          dezinteresul familiei faţă de pregătirea copilului;
-          metode şi procedee necorespunzătoare pentru învăţarea scrisului.

       Simptomele disgrafiei - dislexiei, conform I. Tobolcea  sunt:
a) Scrisul încet, lent, stacato
b) Dificultăţi în corelarea complexului sonor cu simbolul grafic şi în înţelegerea sensului convenţional al simbolurilor lexiei

c) Dificultăţi în respectarea regulilor gramaticale şi caligrafice
d) Omisiuni de litere, grafeme şi cuvinte
e) Adăugirile de litere, grafeme şi cuvinte
f) Substituirile şi confuziile de litere, grafeme
g) Contopiri şi comprimări de cuvinte
h) Nerespectarea spaţiului paginii, sărirea şi suprapunerea rândurilor
i) Scrisul servil şi scrisul în oglindă

        Terapia dislexiei   
  A.   Metode şi procedee cu caracter general 
1.Exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii degetelor şi a mâinii 

2. Educarea şi dezvoltarea auzului fonematic
3. Educarea şi dezvoltarea capacităţii de orientare şi structurare  spaţială
4. Înlăturarea atitudinii negative faţă de citit-scris şi educarea  personalităţii

    B.     Metode şi procedee cu caracter specific logopedic
1. Obişnuirea logopatului să-şi concentreze activitatea psihică, şi în primul rând gândirea şi atenţia, asupra procesului de analiză-sinteză a elementelor componente ale grafo-lexiei. 
2. Formarea capacităţii de conştientizare a erorilor tipice dislexice-disgrafice.
3. Dezvoltarea capacităţii de sesizare a relaţiei dintre fonem-grafem, literă-grafem şi fonem-literă.
4. Dezvoltarea capacităţii de dicriminare auditivă, vizuală şi kinestezic-motrică.
5. Dezvoltarea şi perfecţionarea abilităţilor de citit-scris
6. Corectarea tulburărilor de vorbire se face înaintea sau concomitent cu terapia dislexo-disgrafiei.

7. Terapia dislexo-disgrafiei trebuie să vizeze dezvoltarea limbajului şi stimularea activităţii psihice.
8. Corectarea confuziilor de grafeme şi de litere, condiţie de bază în terapia tulburărilor grafo-lexice.     
   
    Bibliografie: 
Curs de Logopedie, Tobolcea I.

   Un film foarte bun care se pliază foarte bine pe această temă este: "Steluţe pe pământ". Vi-l recomand! Vă va plăcea foarte mult!

Bâlbâiala

   Definiție 

  "Bâlbâiala este definită ca o tulburare a ritmului şi fluenţei vorbirii, în care cursivitatea exprimării este grav afectată prin apariţia unor blocaje iterative sau a unor spasme puternice odată cu încercările de rostire a primelor silabe din propoziţii, sintagme sau chiar din cadrul unor cuvinte". (Boşcaiu E., 1970)

   Formele bâlbâielii ( balbismului) potrivit lui C. Păunescu sunt: ¡

• Bâlbâiala clonică (repetarea primelor silabe, cu pauze mai mari sau mai mici între primele silabe şi restul cuvântului);

¡

• Bâlbâiala tonică (spasme puternice ale aparatului fonoarticulator, prin încleştarea maxilarelor, fără să fie în stare să articuleze un sunet).

     Terapia bâlbâielii

    În decursul timpului, s-au făcut multe cercetări pe această temă și s-au descoperit multe metode însă niciuna nu poate să vindece această tulburare ci doar să îmbunătățească fluența vorbirii.

     Cea mai întâlnită terapie este cea logopedică. Logopedul poate alege strategiile pe care le consideră ca fiind cele mai eficiente pentru a ajunge la rezultatul dorit. Unele dintre acestea pot fi:

1) vorbirea monotonă – schimbarea vitezei de vorbire;

2) vorbirea cântată - mișcări articulatorii ușoare, moi, pentru a reduce tensiunea articulatorie; prelungirea vocalelor; 

3) exersarea respiraţiei; 

4) vorbirea ritmică – pentru înviorarea tonusului muscular suprasolicitat;

    Pentru mai multe detalii puteți consulta sursa bibliografica.
    
      The King's Speech
      În acest film puteți observa metode eficiente utilizate de un logoped pentru a ajuta un rege să vorbească în fața națiuniiși să conducă țara în cel de-al doilea Război Mondial.

    

Dizartria

Definiţie

“Dizartria este o tulburare de vorbire caracterizată prin dificultăţi parţiale sau extinse de emisie vocală, de articulaţie şi de pronunţie, care apar pe baza unor deficienţe, survenită în urma unor boli sau traumatisme, în acele regiuni ale sistemului nervos central prin care se realizează aspectul exterior, sonor, al vorbirii orale” ( Gutu, p.360, 1975).

Etimologic termenul de dizartrie vine de la grecescul dys – greu şi arthrom – articulaţie ceea ce înseamnă (greutăţi în articulaţie). 

Formele dizartriei

a. Dizartria corticală - formă relativ mai uşoară, cu o reversibilitate mai rapidă, datorită marilor posibilităţi de compensaţie ale altor componente corticale.

b. Dizartria ( extrapiramidală ) subcorticală - apare mai ales la copii dar şi la adulţi, după lezări ale sistemelor extrapiramidale, care determină tulburări grave ale funcţiei musculare.

c. Dizartria cerebeloasă - determinată de leziuni ale cerebelului care imprimă vorbirii un ritm sacadat.

d. Dizartria bulbară - determinată de leziuni ale nucleilor unor nervi cranieni care participă la realizarea vorbirii.

  Metode şi procedee speciale

1. Dezvoltarea motricităţii generale şi a aparatului fonoarticulator

 - exerciţii pentru dezvoltarea mişcărilor capului şi gâtului, aplecarea capului înainte şi înapoi, dreapta – stânga, rotirea lui;

 - exerciţii de masticaţie cu capul aplecat spre spate pentru a înghiţi saliva.

2. Exerciţii de fonaţie şi de pronunţie

 - exerciţiile de mişcări asociate cu pronunţia de silabe, baterea din palme pentru a accelera sau încetini ritmul,

 - mişcări asociate cu pronunţia de onomatopee sau de cuvinte simple,

 - jocurile de mişcare (mers ritmic, alergare, mers într-un picior, săritul coardei).

3. Formarea respiraţiei verbale întrucât respiraţia dizartricului e superficială. Apariţia unor inspiraţii scurte, suplimentare, întrerupe pronunţia şi vorbirea devine sacadată şi neinteligibilă.

 

  Bibliografie:

I.Tobolcea, Curs Logopedie 2012

www.scrigroup.com 

 

 

 

Rinolalia

 

  
   Definiţie

   Rinolalia reprezintă  o tulburare de limbaj ce se manifestă printr-o  nazalizare exagerată  sau o insuficientă nazalizare a vorbirii.  

   Termenul “rinolalie” derivă din cuvintele “rhia, rhinos”= nas  si “lalie”= vorbire, aşadar, ceea ce înseamnă “vorbire pe nas”. 

   Formele rinolaliei:

-  Rinolalie deschisă (aperta) - suflul aerului necesar pronunţării sunetului se scurge pe cale nazală;

-  Rinolalie închisă (clausa) - unda de aer necesar pronunţării consoanelor nazale se scurge pe traiectul bucal;

-  Rinolalie mixtă (mixa) - în vorbirea aceleiaşi persoane persistă atât nazalizarea deschisă cât şi cea închisă.

 

   Terapia rinolaliei

   Presupune colaborarea chirurgului, a psihologului, a logopedului şi a familiei. 

A. Formarea elementelor constitutive ale actului fonator:

1.reeducarea respiraţiei 

2.formarea şi dezvoltarea expirului oral 

3.antrenament muscular prin miogimnastică

4.formarea şi dezvoltarea auzului fonematic şi a atenţiei auditive

 

B. Educarea sistematică a vorbirii:

1.1. Coordonarea şi sincronizarea mişcărilor vălului palatin şi a muşchilor folosiţi în articularea sunetelor. 

2.  Creşterea debitului în pronunţie de la sunet la cuvânt-propoziţie- frază;

3.  Introducerea vorbirii realizată corect în vorbirea curentă- folosind recitările de versuri, povestirea expresivă, conversaţia, interpretări de roluri.

 

 

Bibliografie:

I.Tobolcea, Curs Logopedie 2012

http://www.cabinet-logopedic-alexia.ro

 

 

Dislalia

     Dislalia este tulburarea de pronunție (de articulare) provocată de afecțiuni organice sau funcționale ale organelor periferice ale vorbirii și care constă în imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau mai multor sunete (combinații de sunete).

 

      Forme principale:

• Ø dislalie periferică  provocată de afecţiuni organice sau funcţionale ale organelor periferice ale vorbirii şi constă în imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau mai multor sunete ( combinaţii de sunete ).

• Ø dislalie centrală / de evoluție constă în incapacitatea de a pronunţa corect anumite sunete sau grupuri de sunete şi se manifestă prin : alterarea, înlocuirea sau omiterea unor foneme sau prin inversarea locului pe care îl ocupă alcătuirea silabelor sau cuvintelor; are un caracter dismaturativ.  

    Terapia dislaliei

A. Terapia generală

1. Dezvoltarea mobilității corporale (gimnatistica braţelor, a mâinilor, gâtului și capului, toracelui, abdomenului, mersul ritmat)

2. Educarea respiratiei non-verbale (echilibrul inspir-expir, obținerea unei respirații lungi, diafragmale, ritm respirator uniform)

3. Dezvoltarea mobilității fono-articulatorii (antrenarea motricității faciale, labiale, linguale, a mișcărilor mandibulare, a mișcărilor velopalatine)

4. Antrenarea auzului fonematic (capacitatea de diferențiere fonematică, a percepției fonetice, analiza fonetică: propoziție-cuvânt-silabă-sunet) 

B.  Metode şi procedee specifice logopedice

        Această categorie de metode şi procedee se folosesc pentru formarea deprinderii de a articula corect.

Ø         La început se va încerca emiterea corectă a sunetelor pe bază de onomatopee sau prin coarticulare. 

        În faţa oglinzii, logopedul va demonstra care este poziţia limbii, buzelor, obrajilor, deschiderea gurii, actul respirator, intensitatea vocii.

Prin imitaţie se va cere şi copilului să realizeze articularea corectă a sunetului. La nevoie este ajutat şi mecanic.

Ø        Se va introduce apoi sunetul în silabe directe, indirecte între vocale, apoi asociat cu consoane, ocupând diferite poziţii (iniţial, median, final). 

a. exerciţii cu prelungirea sunetului: rrra, rrre, rrri, rrro, rrru, rrră, rrrî

b. exerciţii în silabe directe: ra, re, ri, ro, ru, ră,rî.

c. exerciţii în poziţie intervocalică:

- cu vocale similare : ara, ere, iri, oro, uru, îrî

- cu vocala diferite : are, ari, aro, aru, ară, era, eri, ero, eru;

d. exerciţii în silabe inverse:

   - prelungit: arrr, errr, irrr, orrr, urrr, ărrr, îrrr;

   - neprelungit:  ar, er, ir, or, ur, îr;

e. exerciţii în logatomi (silabe cu şi fără sens) cu consoane cu loc de articulare apropiat: lera, lere, leri, lero;

f. exerciţii cu silabe închise cu alte consoane: rar, rer, rir, ror, rur, răr, râr;

g. exerciţii în combinaţii consonantice: pra, pre, pri, pro, pru, pră, prî;

h. exerciţii cu grupuri consonantice mai dificile: stra, tre, stri, stro, stru, stră, strî;

i. exerciţii cu grupuri consonantice în final, ce se rostesc mai greu datorită deficitului de aer: abr, ebr, ibr, ubr, obr, îbr, ăbr

  

  Bibliografie:

I.Tobolcea, Curs Logopedie 2012-2013
 http://ro.wikipedia.org